Viața noastră spirituală seamănă mult cu funcționarea unui autoturism: fără motor, mașina nu se mișcă, rămâne doar o formă fără viață. La fel, fără „motorul” pus de Dumnezeu în noi – dragostea – suntem doar existențe goale. Dragostea este forța care ne aprinde, ne dă direcție și sens. În Cântarea Cântărilor, capitolul 8, descoperim cât de profundă și puternică este această dragoste: un foc divin care nu poate fi stins. Haideți să explorăm împreună ce înseamnă să trăim cu acest foc aprins în inimă.

În Cântarea Cântărilor, capitolul 8, versetele 6 și 7, găsim o descriere profundă a acestui „motor”:

„Dragostea este tare ca moartea și gelozia este neînduplecată ca locuința morților. Jarul ei este jar de foc, o flacără a Domnului. Apele cele mari nu pot să stingă dragostea și râurile n-ar putea s-o înece. De a da omul toate averile din casa lui pentru dragoste și tot n-ar avea decât dispreț.”

Dragostea este comparată cu moartea – o forță irezistibilă, inevitabilă. Așa cum moartea nu poate fi învinsă de niciun om, toți întorcându-se în țărână, tot așa, dragostea autentică are o putere asemănătoare: nu poate fi învinsă, nu poate fi stinsă. Este mai mult decât un sentiment trecător – este o capacitate pusă de Dumnezeu în inima omului, fie sărac, fie bogat.

Această capacitate de a iubi nu este ceva ce apare doar după convertire sau în urma unei experiențe spirituale. Este o însușire pusă de Dumnezeu în om încă de la nașterea lui naturală. Omul se naște cu această abilitate de a iubi, pentru că a fost creat după asemănarea lui Dumnezeu, care este dragoste. Însă direcția și obiectul iubirii pot fi greșite sau deturnate. De aceea, dragostea trebuie trezită, curățată și orientată spre Hristos.

Scriptura spune: „Apele cele mari nu pot să stingă dragostea.” (Cântarea Cântărilor 8:7)

De ce este folosită imaginea apei? Pentru că dragostea este foc. Și nu orice foc – ci unul care nu poate fi stins de greutăți, de încercări, de valurile vieții. Atunci când iubim, este un foc care arde în noi. Unde este dragostea noastră, acolo suntem și noi cu toată ființa. Unde nu este dragoste, totul devine formal, rece, mecanic.

Această dragoste, pusă de Dumnezeu în om, se manifestă și se poate observa ușor încă din tinerețe. Gândiți-vă la iubirea care se naște între doi tineri – sinceră, arzătoare, exclusivă. Este o imagine pe care Dumnezeu o folosește în Scriptură pentru a descrie relația dintre El și poporul Său. Așa cum un tânăr este atras de frumusețea fetei iubite, tot așa, sufletul nostru este chemat să fie atras de frumusețea nobleței caracterului lui Hristos. Nu de formă, nu de religie, ci de caracterul Lui, de sfințenia și adevărul Său.

Dragostea adevărată nu se poate fabrica. Ea vine de la Dumnezeu, și este în noi, ca potențial, încă de la început. Este o flacără divină care trebuie aprinsă și întreținută. Este mai tare decât moartea, este neînvinsă, este esența relației noastre cu Hristos.

Mai departe, Scriptura spune că dragostea nu poate fi cumpărată. Poți da toate averile din casa ta, dar nu vei obține dragoste adevărată. Ea nu se negociază, nu se tranzacționează. Este un dar, o flacără pe care Dumnezeu o aprinde în om.

În Apocalipsa, capitolul 2, vedem cum Domnul Isus se concentrează pe acest foc interior. Este motorul care ne ține în relația cu El. Este ceea ce ne face să rămânem în picioare când vin furtunile. Dacă nu suntem ancorați în această iubire, ne clătinăm, ne pierdem direcția.

Toți am fost lipsiți de acest adevăr la un moment dat. Toți avem nevoie să ne smerim și să recunoaștem asta. Am fost chemați să-L iubim doar pentru ce a făcut pentru noi nu pentru ce este El.

Citim în capitolul 2 din Apocalipsa, despre Biserica din Efes – o biserică lăudată de Domnul Isus. Versetul 2 spune: „Știu faptele tale, osteneala ta și răbdarea ta, și că nu poți să suferi pe cei răi; că ai pus la încercare pe cei ce zic că sunt apostoli și nu sunt, și i-ai găsit mincinoși. Știu că ai răbdare, că ai suferit din pricina numelui Meu și că n-ai obosit.”

Sunt acestea lucruri mici? Nu. Sunt lucruri foarte mari. Este o biserică activă, vigilentă, cu discernământ spiritual. O biserică care suferă pentru Hristos și nu obosește. Dar, în mijlocul acestor laude, vine o observație care pare mică, dar este foarte gravă: „Dar ce am împotriva ta este că ți-ai părăsit dragostea dintâi.” Amin.

Pare un detaliu minor, nu-i așa? Față de lucrurile mari pe care suntem predispuși să le facem – să identificăm apostoli mincinoși, să condamnăm faptele nicolaiților, să fim activi în slujire – pierderea dragostei dintâi pare un lucru minor. Dar nu este. Este esențial.

Versetul 5 continuă: „Adu-ți aminte de unde ai căzut. Pocăiește-te și întoarce-te la faptele tale dintâi. Altfel, voi veni la tine și-ți voi lua sfeșnicul din locul lui, dacă nu te pocăiești.” Amin.

Este grav când avem doar lumină, dar nu mai avem focul. Este cel mai grav. Le spuneam băieților, zilele trecute, că în tinerețea mea religioasă cântam des o cântare care începea cu: „Neprihănită, dragoste dintâi.” Poate ați auzit-o și voi.  O cântam aproape în fiecare duminică. Eram religioși sută la sută. Dar nu înțelegeam nimic din acea cântare. Cuvintele sunau bine, dar nu pătrundeau în inimă. Când am vrut să aflu ce este cu adevărat „dragostea dintâi”, nu știa nimeni să-mi spună.

Mi se spunea, și ni se spunea tuturor, că dragostea dintâi este acea râvnă sinceră pe care o ai când vii la Dumnezeu. Așa am fost învățați. Și da, este adevărat că acea râvnă poate fi pierdută. Țin minte, când am început viața religioasă, aveam entuziasm, aveam zel. Cei care erau înaintea mea o regretau și spuneau: „Ești în dragostea dintâi. O să o pierzi.” Și noi am pierdut-o. Nu mai suntem acolo. Dar nu este așa. Dragostea nu este același lucru cu râvna. Râvna poate fi o manifestare exterioară, o dorință de a face lucruri pentru Dumnezeu. Dar dragostea adevărată este ceva profund. Este legătura vie cu Hristos. Este relația personală, intimă, constantă.

Pentru a citi toată predica te rog accesează fisierul pdf dând click pe Citeste online sau descarcă pdf